Book details: Agata Pyzik, Poor but Sexy. Culture Clashes in Europe East and West [Săraci dar sexy. Ciocniri culturale între Europa de Est și Europa de Vest], Winchester, UK, Washington, USA, Zero Books, 2014, 298 p., ilustrații

,,Noi suntem generația Wizzair: beneficiari ai accesului lumii ,,mai înapoiate” la lumea de ,,Primă Clasă”, ne-am năpustit către  aceasta de îndată ce s-a ivit ocazia de a ne părăsi țările șomere și nefericite”. (p. 25)

Agata Pyzik este o scriitoare și jurnalistă poloneză stabilită din 2010 la Londra și care colaborează pe teme politice sau legate de noua scenă muzical-artistică din fosta Europă comunistă cu publicații prestigioase precum The Guardian, New Statesman, Icon sau Frieze. Multe din temele investigate de Pyzik sunt dezvoltate în cartea de față cu ajutorul referințelor variate, bogate și sofisticate la muzica și filmele anilor ʼ80-producții ale țărilor de dincoace de Cortina de Fier.

     Săraci dar sexy. Ciocniri culturale între Europa de Est și Europa de Vest se dorește o evaluare a perioadei așa-numite de tranziție de la comunism la capitalism din perspectiva crizei financiare declanșate la nivel mondial în 2008. Cu toate riscurile pe care citirea istoriei recente dintr-un punct prestabilit le presupune, mai ales dacă acesta este încărcat de semnificații departe de a fi clarificate, demersul lui Pyzik, având în centru analiza comparată a implicațiilor schimbărilor sociale, politice și culturale întâmplate după 1989 în Polonia, Germania și Rusia, este rezultatul, după cum afirmă însăși autoarea, ,,dezgustului față de ceea ce Vestul a devenit, în ciuda oportunităților, șanselor politice și (…) filosofiei” cu care fusese învestit după 1945 (p. 9).

Această abordare îndrăzneață este prezentată prin intermediul unui limbaj pe măsură, presărat cu termeni argotici, și care, mai ales, lasă să transpară ușurința, chiar eleganța cu care autoarea jonglează cu noțiuni de teorie politică, cu polemici ale secolului al XIX-lea, anecdote din lumea underground a anilor ʼ70-ʼ80 sau relatări ale fenomenelor de nișă ale culturii populare din comunism. Intenția de ,,epatare a burgheziei” constituie fundalul cărții al cărei mesaj poate fi rezumat apelând la universul tematic al filmelor lui Piotr Szulkin[1] conform cărora ,,Blocul Sovietic va fi distrus de comunism, după care capitalismul va fi biruitor, dar care se va dovedi la fel de destructiv” (p. 275).

Ideea de bază ascunde potențial exploziv, mai ales în acele contexte socio-culturale, precum cel românesc, în care moștenirea comunistă nu a fost tranșată la momentul potrivit, în termenii potriviți, și, evident, cu oamenii potriviți. Autoarea la rândul ei conștientizează latura neexplorată a moștenirii comuniste în rândul generațiilor actuale, însă o face îndeosebi sub semnul recuperării ei, indicând că a existat o sinonimie între Est și Vest în decadele de după cel de-al Doilea Război Mondial, în special la nivelul traiului oamenilor obișnuiți, în ciuda decalajului civilizațional perceput de cetățenii rezidenți ai țărilor comuniste la adresa societăților mai afluente din Occident. Aceasta, după cum vom arăta către finalul recenziei, poate constitui o problemă de interpretare și un neadevăr istoric…Totuși, se poate spune că acest argument este parte a programului de ,,destabilizare” propus de autoare, mai bine spus de punere sub semnul întrebării ale unor puncte cheie ale identității central-est europene precum momente istorice ce au stat la baza modernității politice, organizații politice născute în timpul comunismului, deopotrivă cu ideologii de sorginte capitalistă ajunse în prim-planul scenei politice post-1989.

Deși face dese și minuțioase referiri textuale și vizuale la cultura urbană moscovită și berlineză din timpul comunismului și al ,,tranziției” (dealtminteri titlul cărții este inspirat de tema folosită de primarul Berlinului, Klaus Wowereit[2], în cadrul campaniei de promovare a orașului ca centru cultural și istoric, în ciuda absenței capitalului financiar și industrial, cel puțin după căderea Zidului Berlinului, (pp.9,10)), exemplele cele mai percutante sunt împrumutate de pe scena politică și culturală poloneză, în perioadele menționate.

Astfel, teoriile ,,subversive” tratate sunt legate de critica culturii martirologice în varianta romantismului polonez, de re-evaluarea imaginii pe care Confederația Polono-Lituaniană, stat medieval și pre-modern, o are în istoria contemporană poloneză, de sancționarea abaterilor de la ideile inițiale, înregistrate de Solidaritatea în perioada post-1989, de catalogarea politicienilor și intelectualilor publici asociați cu implementarea dură a economiei de piață în Polonia post-comunistă.

     Influențată de teoreticianul literar Maria Janion, care a înfățișat în lucrările sale tensiunile, deteritorializările și limitările existente în conturarea canonului cultural polonez (p. 143), portretizând Polonia ca o țară aflată deseori în echilibru instabil între spiritualitatea slavă și creștinism, între Est și Vest, între colonizat și colonizator (pp. 144, 145), Pyzik avansează pe filiera abordării de tip post-colonial luând în discuție prăpastia socială existentă încă din timpul Republicii nobiliare dintre masa țărănească pauperă și aristocrația catolică poloneză, fenomen ce a dus la absența burgheziei în modernitate, și, totodată, a conferit elitei prerogativele și meritele progresului, trend continuat și la nivelul culturii intelighenției din timpul comunismului, acest proces rezultând într-o citire a istoriei în cheia victimizării și implicit a negării existenței intoleranței etnice la adresa evreilor, și a tentațiilor colonizatoare și naționaliste poloneze (p. 233); de asemenea, în ce privește sindicatul istoric Solidaritatea, pe lângă absența preocupării de a recunoaște contribuția femeilor la crearea și funcționarea mișcării propriu-zise (p. 211), autoarea nu ezită să comenteze discrepanța dintre programul de unitate socială existent la începutul anilor ʼ80 și atomizarea ideologică înregistrată ulterior, conform căreia parte din membrii grupului s-au găsit pe poziții antagonice față de ceea ce predicaseră inițial (ex. drepturile muncitorii păreau irelevante în fața logicii de fier a economiei de piață) (p. 20); derivată din tema ,,terapiei de șoc” pe care Polonia a experimentat-o la începutul anilor ʼ90 (ex. reformele economice inițiate de Leszek Balcerowicz [R.G.]), critica autoarei la adresa partidului care a sprijinit conversia către capitalism (ex. Platforma Civică[3]) are ca principal cap de acuzare divizarea societății în tabere cu loialități egal dăunătoare libertății și unei dezvoltări economice reale: nostalgicii perioadei comuniste vs. beneficiarii epocii de tranziție care văd în capitalism un scop în sine (pp. 31, 60).

     Este de la sine înțeles că aceste critici își găsesc aplicabilitate la majoritatea țărilor din fostul lagăr comunist, mai ales dacă ne referim la tentația glorificării panteonului național în detrimentul recunoașterii responsabilității colective în ce privește genocidul asupra unor comunități, precum cea evreiască, sau la ghetoizarea societăților în facțiuni ce vizează extremismul, fie de stânga, fie de dreapta.

Spiritul vindicativ este reclamat în numele celor născuți în preajma lui 1983, în plină eră post-punk am spune, care a coincis cu ,,reprimarea brutală a mișcărilor populare, începând cu sandiniștii în Nicaragua (…) și până la minerii din Marea Britanie, toți parte a aceleiași revolte împotriva distrugerii consensului post-război” (p.69). Generația aceasta populează lumea post-fordistă și funcționează într-un flux de muncă ieftină, migrant dintr-o țară în alta, toți la fel de dezorientați, în ciuda diferențelor [culturale, R.G.]” (p. 9). Iar cu referire directă la propria regiune, generația autoarei este cea care, asemeni rândurilor din motto, la mult-visatul contact cu Vestul, sau cel puțin cu noțiunea acestuia, așa cum fusese creionată de către intelectualitatea estică, are șocul de a descoperi în 2008 realitatea din plină criză, exprimată în ,,chirii costisitoare ale unor apartamente londoneze prăfuite și promiscue”  (p. 137).

În cele din urmă, autoarea vorbește în numele unei societăți dezinformate sau cel puțin neavertizate de implicațiile conversiei de la comunism la capitalism (ea dă exemplul Rusiei comentând că destrămarea URSS este aproape unanim aplaudată, fără a se estima în paralel costurile umane ale perioadei de tranziție); contextul este cel al unei deziluzii generale, în care idealurile afirmate în timpul luptei împotriva regimului comunist sunt confiscate de nostalgia după comunism sau, la polul opus, sunt instrumentalizate de către adepții filosofiei lui ,,supraviețuiește cine e cel mai puternic”.

Am menționat la începutul acestui material că Săraci dar sexy… include o selecție remarcabilă de surse audio și filmografice din perioadele de interes. Bowie, Joy Division, Einsturzende Nuebauten, Izabela Trojanowska, Ultravox, Depeche Mode, Aleksander Ford, Krzysztof Kieślowski, Andrzej Wajda, Andrzej Żuławski, Cristian Mungiu sunt doar câteva din referințele aduse în sprijinul reconstruirii atmosferei locale și a descrierii cât mai fidele a universului ideatic din ultimele decade ale comunismului și din perioada de după 1989; există și numeroase trimiteri la bloguri, platforme, site-uri ale unor asociații sau ale unor manifestări de artă contemporană care completează atmosfera perioadelor descrise, reprezentând un testimoniu al nașterii societății civile în regiune. Ca surse teoretice, cartea fiind un catehism al noii-stângi, dacă se poate numi astfel, abundă în citări din Boris Groys, Slavoj Žižek, György Lukács, și, deși nu o menționează în cele mai multe cazuri (p. 121), se simte patina lui Guy Debord și a sale Societăți a spectacolului, în special în descrierea ,,comodificării” agresive și indiscriminatorii experimentate de către societățile est europene la începutul anilor ʼ90, dar și în definirea conceptului de proletariat văzut ca o clasă socială deplin conștientă de drepturile sale și acționând pentru a transforma ,,gândirea istorică în gândire practică”[4].

Discutarea pe larg a tezelor Mariei Janion, integrarea în dinamica de tip centru-periferie a relațiilor Est-Vest (p. 222), evaluarea istoriografiei de tip clasic din perspectiva criticii post-colonialiste reprezintă tot atâtea motive de a considera cartea Agatei Pyzik o contribuție inedită la studiile post-colonialiste și la domeniul general cunoscut ca subaltern studies. O încercare de pionierat, înclinând către o mai mare rigurozitate teoretică, este cea a Agatei Anna Lisiak care în Cultura Urbană în Europa Centrală Post-Colonială[5] discută re-crearea identității urbane a Berlinului, Budapestei, Pragăi și Varșoviei în perioada post-1989, considerându-le teritorii într-o fostă relație de subordonare față de URSS și de cultura sovietică. Evident, viziunea Agatei Pyzik este una care subminează paradigma wallersteiniană dorind să arate că, în ciuda faptului că distincțiile mecaniciste de tip centru-periferie ne guvernează viața, centrul și periferia au fost mult mai interconectate, interdependente și, în cele din urmă, sincronice în perioada de după 1945 și în timpul Războiului Rece, decât ne place să credem.

     Săraci dar sexy… este alcătuită din cinci capitole care, printre altele, tratează felul în care memoria comunismului este instrumentalizată post-1989; imaginea Berlinului, Varșoviei și Moscovei ca spații ale Războiului Rece; miturile geografice, de gen, religioase și filosofice legate de Est; relația marcată de complexe de superioritate/inferioritate dintre Vest și Est; realismul socialist și încadrarea sa într-o dinamică transregională.

Primul capitol, ,,Bun venit în Casa fricii” (Welcome to the House of Fear), pp. 13-71, dezvoltă tema relației de ,,dragoste și ură” între Vest și Est, ecuație în care Vestul are nevoie de Est pentru a-și confirma dezvoltarea în timp ce Estul are nevoie de Vest pentru a-i imita eleganța și stilul (p.27). Această dublă dependență generează modele mentale precum cel al ,,spațiului permanent colonizat” (p. 49), o dinamică în interiorul căreia discursul de superioritate civilizațională emis de occidentali când vizitau Blocul Comunist în anii ʼ70 este reprodus acum în interiorul Blocului de către societățile mai afluente la adresa celor mai întârziate. De asemenea, autoarea vorbește despre ,,comodificarea” memoriei așa cum este exprimată în evaluarea diferențiată a trecutului nazist și respectiv a celui comunist. Teza lui Pyzik este că accentul pus pe comemorarea traumelor produse de comunism implică o ezitare a țărilor foste comuniste de a se confrunta cu trecutul obscur din timpul celui de-al Doilea Război, evidențiind în schimb mitul dușmanilor externi: ,,răul vine întotdeauna din afară, noi nu am făcut niciodată nimic greșit” (p. 38).

Al doilea capitol, ,,Cenușă și brocart” (Ashes and Brocade), pp. 72-131, descrie antitezele existente în interiorul Blocului, dar și tendințele similare din țările occidentale, pe scurt, o lume ,,oscilând între Marx și Coca-Cola”, între austeritate și fascinație, asemeni unui film al lui Andrzej Żuławski. Deschiderea către piața liberă experimentată de unele țări din Bloc la sfârșitul anilor ʼ70 s-a dorit o emancipare politică vizavi de un trecut care nu mai era disponibil, astfel că ,,subculturile” au înlocuit angajamentul politic, care, în Est, nu era posibil din cauza suprimării mișcărilor dizidente, în timp ce în Vest din cauza dependenței de regulile pieței (p. 100); subculturile punk britanice s-au format în medii industriale ce aveau propriul proletariat care, în schimb, și-a arătat simpatia către Estul totalitar (pp. 112, 113). Această rețea complicată de loialități s-a replicat și în anii ʼ90, iar cea mai bună ilustrare a acestui fenomen este conceptul de ostalgia, ce a marcat prima reacție nostalgică oficială la adresa realităților de dinainte de 1989 (ex. electoratul german a votat cu foștii comuniști, reacție de respingere a realităților ce au urmat unificării RFG cu RDG (p. 77)).

Al treilea capitol, ,,O, Est mistic” (O Mystical East), pp. 132-164, are ambiția de a deconstrui istoria modernă poloneză, concentrându-se în special pe perioada conturării canonului naționalismului modern (ex. marca Dmowski)-sfârșitul secolul al XIX-lea. Invocarea unor intelectuali, artiști controversați, sau cel puțin nu atât de cunoscuți la acel moment, precum Stanisław Szukalski, Emil Zegładowicz, St. Ignacy Witkiewicz, Stanisław Brzozowski are menirea de a susține programul deja anunțat de autoare în capitolele anterioare, anume citirea istoriei dintr-un unghi ce recuperează valorile stângiste, condamnând în schimb ideologiile naționaliste.

Al patrulea capitol, ,,Realismul socialist sub lupă” (Socialist Realism on Trial), pp. 165-220, constituie o foarte bine pusă la punct încercare teoretică (pp. 168, 183) de evaluare a realismului socialist-sotsrealism în intenția de a-l reabilita cultural, dacă nu și politic. Pornind de la investigarea exhaustivă a tipurilor de realism în arta plastică și în film, Pyzik arată cum sotsrealismul este acum o parte a ,,traumei sovietice” în sensul că publicul vede în el strict o relație antagonică de tipul opresori-opresați, fără a încerca să înțeleagă care era rolul operei de artă în acel context, și implicit definiția și rolul unui artist (p. 192). Pentru Pyzik, documentându-și opinia cu referiri ample la ,,Omul de marmură” al lui Andrzej Wajda, considerat capodoperă a sotsrealismului, realismul socialist a avut în primul rând o funcție dialectică în sensul că ,,nu a fost niciodată realist (ex. din punctul de vedere al veridicității), ci mai degrabă a proiectat o realitate care nu exista, dar care se presupunea că va fi creată ca țel suprem al istoriei sovietice; (…) cu alte cuvinte, sotsrealismul a anticipat un viitor care n-a mai venit niciodată (p. 195).

Ultimul capitol, ,,Fantezii aplicate” (Applied Fantasies), pp. 221-280, pune în oglindă cele două realități, cea de dincolo și cea de dincoace de Cortină, dorind să arate că a existat și în această regiune o ,,modernitate alternativă” celei din Vest, cel puțin în perioadele de relaxare a regimului comunist, ,,o lume paralelă a sistemelor economice socialiste, unde tehnologia și utopia își dădeau mâna” (pp. 224, 225).

Este de dorit să punctăm observațiile critice pornind de la argumentele avansate de către autoare în ultimul capitol. Astfel, încearcând să reabiliteze unele aspecte ale comunismului, sugerând chiar că ideea de socialism, egalitate, toleranță, protejare a celui mai slab reprezintă în fond valori occidentale (p. 142), toată această argumentație pe fundalul capitalismului dur instaurat în anii ʼ90 [cel puțin cazul Poloniei, cu siguranță nu al României, R.G.] are scopul de a nuanța diferența calitativă percepută între Vest și Est. Într-adevăr, cartea de față are imensul merit de a lua în discuție costurile umane considerabile cerute de tranziția de la comunism la capitalism, și de a pune sub semnul întrebării auto-suficiența rețetei occidentale de dezvoltare (cel puțin cea care a stat la baza ,,terapiei de șoc”). Totodată, Săraci dar sexy… prezintă neajunsul de a sugera că a existat o sinonimie între capitalism și respectiv regimul comunist în anii ʼ70, esențializând latura economică în detrimentul simplului fapt că în Vest erau apărate drepturile elementare ale omului, pe când în Est nu. Cu alte cuvinte, chiar dacă puternic constrângător și injust, capitalismul nu neagă dreptul fiecăruia de a trăi, ba chiar furnizează și armele de luptă împotriva sa, pe când comunismul anihilează orice inițiativă, personală sau publică. Pe lângă aceste aspecte, autoarea pare că bagatelizează rolul unor procese de rezonanță precum lustrația (p. 34) sau subliniază oarecum artificial paralelismul existent între socialism și elemente ale culturii nobiliare poloneze, de pildă (p. 258).

Această optică viciată se datorează poate și faptului că nu analizează în egală măsură toate țările fostului Bloc. Se știe, acestea au prezentat diferențe majore la nivelul regimurilor comuniste. Urmarea acestui fapt este că, în timp ce multe din observațiile sale se pot aplica Poloniei, ele contrazic realitatea cehă, maghiară sau română. Desigur, pornind de la comentariile sale extrapolate asupra regiunii se pot deschide sub-dezbateri interesante pentru fiecare caz în parte: evaluarea la rece a tranziției românești și, mai ales, citirea canonului național de secol al XIX-lea dintr-o perspectivă post-colonialistă ar fi încercări demne de toată lauda.

Revenind la carte, deși există și trimiteri la celelalte țări ale lagărului comunist, România, de exemplu, este rapid expediată prin referiri punctale însă de suprafață, clișeizate chiar, la Cioran, la Paul Celan și la Noul Val din cinematografie, ceea ce ne îndeamnă să credem că autoarea deține ,,bagajul generic” de cunoștințe legat de canonul cultural românesc, așa cum este diseminat de The Guardian pentru cititorii occidentali, însă nu a avut acces direct la fenomenele și modalitățile de expresie mai puțin cunoscute (ex. Cenaclul Flacăra[6], Funky Citizens).poor-but-sexy-cover-image

     Săraci dar sexy…este o carte, mostră a corectitudinii politice, care, în ciuda unor argumente forțate, greu de adus la un numitor comun, reușește să tragă un semnal de alarmă legat de pericolele pe care interpretarea necritică a canonului occidental le poate prezenta pentru cei care își caută o viață mai bună în Vest, acum. Deși scrisă în urmă cu doi ani, această carte este cât se poate de actuală, în contextul referendumului din 23 iunie 2016 care a decis ieșirea unei părți a Marii Britanii din Uniunea Europeană.

[1] Piotr Szulkin este un regizor contemporan de cinema provenit dintr-o familie de intelectuali polonezi cu contribuții în fizică și istorie; filmele sale de referință sunt cele din categoria SF. Pentru mai multe detalii vezi portretul său biografic în limba engleză: http://culture.pl/en/artist/piotr-szulkin [accesat 6 Iulie 2016].

[2] Klaus Wowereit, membru al Partidului Social-Democrat German, a fost primarul Berlinului pentru o bună parte a anilor 2000 (2001-2014); a încercat să promoveze patrimoniul cultural al orașului ca un substitut natural al lipsurilor economice și politice care au caracterizat Berlinul, chiar și după transferarea capitalei de la Bonn aici. Mai multe informații despre Wowereit la linkul: http://www.citymayors.com/mayors/berlin_mayor.html [accesat 9 Iulie 2016].

[3] Una dintre cele mai cunoscute figuri ale acestei grupări de orientare pro-europeană este Donald Tusk; dealtfel, Platforma Civică a fost surclasată în alegerile din 2015 de către conservatoarea și naționalista grupare Lege și Dreptate condusă de către Jarosław Kaczyński.

[4] Guy Debord, Society of the Spectacle, New York: Zone Books, 1994,  p. 22

[5] Agata Anna Lisiak, Urban Cultures in (Post) Colonial Central Europe, Indiana: Purdue University Press, 2010.

[6] Cazul Cenaclul Flacăra ar fi punctat de minune o discuție din carte legată de casele de cultură și rolul lor în comunism, și de artiștii promovați prin aceste rețele. Evident, poate exista și încercarea inversă, anume cei care se ocupă de fenomenul Cenaclului să facă referiri și la cazul polonez.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s